Monarhie,
Pa!
Suntem în
2016, nu în 1866.
Nu de
aceeaşi părere este şi Guvernul Cioloş şi unii dintre actualii parlamentari
care vin să ne propună o restauraţie a monarhiei. Să le ducă cineva un
calendar!
Acum 150
de ani se instaura o dinastie în România, în urma abdicării forţate a lui
Alexandru Ioan Cuza. Politicul autohton de la acea vreme, prin Monstruoasa
Coaliţie a facilitat trecerea la o monarhie constituţională. De o coaliţie
transpartinică avem parte şi acum, mai exact de la sfârşitul lui decembrie
1989.
Contextul
politic şi social din secolul XIX a dus la prăbuşirea mai multor imperii
europene şi coagularea unor noi centre de putere. Imperiul Habsburgic şi
Imperiul Otoman au fost cele mai prejudiciate, în timp ce se afirma puterea rusă,
germană şi franceză. Imperiul Britanic a trecut cu brio această perioadă frământată
a istoriei, arătând un alt fel de politică.
Dar
pentru multe popoare care au făcut parte din fostele imperii, lucrurile stăteau
un pic diferit. Li s-au impus tot felul de situaţii de compromis, li s-au
trasat noi graniţe, li s-au impus conduceri noi. De unde alţi conducători? Bineînţeles,
din fostele case nobiliare europene, astfel că la vârf mulţi dintre conducătorii
vremii erau rude între ei, un fel de nepotism european. Acest nepotism s-a
perpetuat de-a lungul anilor în noile state formate, indiferent de orânduirea
socială ulterioară.
Revoltele
populare europene din perioada lui 1848 au marcat începutul acestei schimbări.
S-au încercat mai multe formule de implementare a noii orânduiri, dar au fost şi
mişcări de opoziţie din partea perdanţilor. Astfel că s-a ajuns la o nouă
trasare a graniţelor după Primul Război Mondial. N-a fost suficient, astfel că
s-a ajuns la cel de-al Doilea Război Mondial. Şi la Războiul Rece, în care s-a
făcut o polarizare a civilizaţiei în comunişti şi capitalişti. În tot acest
timp, unele monarhii s-au menţinut, altele s-au stins, dar au apărut şi altele
noi. Cineva “trebuie să păstorească mulţimile” a fost o scuză invocată de
fiecare dată.
Democraţia
este un sistem politic propovăduit mulţimilor în multe state, cu particularităţile
sale geografice. De fapt, în spatele acestui paravan se ascund corporaţii şi
foste sau actuale monarhii, în care singurul Dumnezeu e banul şi puterea.
Astfel că Dumnezeu a ajuns tot mai mic, fiind subiect de mişto între state şi
religii. În situaţie de conflict e invocat precum copiii de pe stradă, când în
lipsa unui argument îşi ameninţă colegul de joacă cu represalii din partea
fratelui mai mare sau a tatălui. În căutarea banului îl demonetizăm pe
Dumnezeu. În lipsa “iubirii aproapelui”, îl chemăm să ne facă dreptate. Şi cum
este solicitat de multă lume, ni se spune că îşi trimite reprezentantul, adică
pe monarh.
În
perioada antică şi în cea medievală, monarhul era Trimisul lui Dumnezeu pe pământ.
Între timp, am aflat că Pământul se învârte în jurul Soarelui, am traversat câteva
revoluţii industriale, am folosit arma atomică. Ne-am războit între noi de-a
lungul mileniilor, conduşi de monarhi care propovăduiau Cuvântul lui Dumnezeu –
“Iubeşte-ţi aproapele!” De fapt, am fost nişte pioni pe tabla de şah a
monarhilor. Pentru perioade scurte de timp, Dumnezeu primea rolul nebunului în
acest joc, pentru a justifica mişcări surprinzătoare din partea conducătorilor,
invocându-se scuza – “Aşa a vrut Dumnezeu”. După care era din nou scos pe tuşă.
Doar şahul are doi regi pe tablă, din care unul este în plus. Deci, cine are
nevoie de monarhie? Eu, nu. Eu am nevoie de Dumnezeu.
Recunoaşterea
“juridică actuală” a Casei Regale va produce efecte viitoare. În primul rând
financiare şi patrimoniale, conform legii (indemnizaţie asimilată şefului
statului, uzufruct pe o perioadă de 99 de ani pentru Palatul Elisabeta, 20 de
salarii pentru cei din Casa Regală).
În al
doilea rând, se va demonstra complicitatea Casei Regale cu actuala clasă
politică. Acceptul tacit al Casei Regale la devalizarea ţării va fi consfiinţit
prin promulgarea acestei legi. Casa Regală a cerut şi a primit mai multe
domenii, politicienii şi-au luat şi ei cât au putut. Romania a fost doar o vacă
de muls. Pe cine interesează că avem mai multe milioane de români peste graniţe,
că s-a prăbuşit sistemul de învăţământ şi cel sanitar, că s-au vândut fabricile
şi flota pe nimic, că se înstrăinează pământul naţional? Să iasă banul!
Ce-ar fi
să înlocuim Casa Regală cu nişte urmaşi de-ai lui Ştefan cel Mare? Ar sării
oltenii în sus. Hmm. Atunci să căutăm nişte urmaşi de-ai lui Mihai Viteazul. Nu
cred că moldovenii vor fi de acord. În ambele variante, ardelenii s-ar simţi
discriminaţi. De bucureşteni nu mai zic nimic. Să risc şi să cer un rege din
Africa sau Asia? Sau preferaţi un rege al manelelor? Glumeam. Nu continui
enumerarea ca să nu vă dau idei.
Balanţa între
avantajele şi dezavantajele conducerii monarhice înclină în funcţie de
contextul politic şi istoric sau în funcţie de preferinţele personale. Războiul
de Independenţă din 1877 este un avantaj obţinut în urma unui context politic şi
istoric european. Răscoala din 1907 este un dezavantaj social. Implicarea în Primul Război Mondial a debutat
cu un dezavantaj şi s-a finalizat cu un avantaj prin Marea Unire din 1918.
Pactul Ribbentrop-Molotov a fost un dezavantaj teritorial. Implicarea în cel
de-al Doilea Război Mondial a fost un dezavantaj pe toate planurile. Mareşalul
Antonescu – nu comentez. Predarea ţării în mâinile comuniştilor a fost un
dezavantaj asumat prin abdicare. Adevăruri cunoscute, dar greu de rostit.
Cui
foloseşte recunoastera juridică a Casei Regale? În condiţiile unei republici constituţionale,
greu de spus. Bineînţeles, membrilor acestei Case Regale. Fostului Rege Mihai
puţin, datorită vârstei înaintate. Principesa Margareta ar putea deveni regină
doar în cazul unui regat. Dar asta schimbă datele problemei. Se doreşte
schimbarea într-o monarhie constituţională? Se menţine această dinastie sau se
schimbă cu alta? Prinţul Charles este o opţiune de luat în calcul?
Un lucru
este cert. Recunoaşterea Casei Regale de către actuala clasă politică este un
defavor făcut însăşi Casei Regale. Cum să accepţi să fii recunoscut de o şleahtă
de penali, condamnaţi (cu suspendare sau
cu executare) sau cu dosare pe rol? Sau acceptăm recunoaşterea Casei Regale ca
pe un plagiat? Pentru clasa politică actuală ar fi un avantaj, deoarece şi-ar
mai albi din păcate, mai ales pentru nostalgici.
Recunoaşterea
legislativă a Casei Regale echivalează cu hotărârea judecătorească de
înfiinţare a unui SRL al cărui obiect de activitate este vânzarea de gogoşi
într-un chioşc. “Pă persoană fizică.”
Recunoaşterea
Casei Regale este neconstituţională, la fel cum este şi acordarea de privilegii
speciale unor conducători de la nivel local sau central (pensii speciale). Tot
neconstituţională este şi strămutarea unor populaţii străine pe teritoriul naţional.
Recunoaşterea
Casei Regale va fi urmată la un anumit interval de timp de anunţul: “A murit
Regele! Trăiască Regele!” Tergiversarea procesului de aprobare până după anunţul
că Regele Mihai a murit va elimina posibilitatea de restaurare a monarhiei. Nu
poţi fi rege fără regat. (O precizare personală şi obligatorie – îi doresc sănătate
şi viaţă lungă omului fost Rege Mihai.)
Acceptarea
Casei Regale este echivalentă cu acceptarea statutului de colonie. La fel a
fost şi cu integrarea în UE, când nu ni s-a spus că trebuie sa renunţăm la
prerogativele tipice unui stat suveran. Pentru siguranţă, oficialii europeni
doresc ratificarea CETA şi TTIP fără consultarea guvernelor naţionale, pentru a
elimina opoziţii tip BREXIT. Suntem cumva colonie UE?
Casa
Regală a fost prezentă în istoria noastră pentru 81 de ani şi a ieşit din
istorie de 69 de ani. Ca orice altceva, dinastiile se nasc, cresc, îmbătrânesc şi
mor.
Cine îşi
doreşte monarhie? Eu, nu.
Monarhie,
PA!
